Pătimirea Sfântului Cuvios Andrei Criteanul

Andrei, văzând că mărturisitorii lui Hristos sufereau chinuri pentru cinstirea sfintelor icoane – căci, după porunca împăratului, unii erau bătuţi cumplit cu vîne de bou, alţii erau arşi cu foc, unora li se scotea ochii şi li se tăia limba, iar altora li se tăiau mâinile şi picioarele – şi neputând să rabde mai mult, a alergat în biserica Sfântului Mucenic Mamant, unde era mândrul împărat cu toată mulţimea boierilor şi curtenilor săi şi, trecând printre oameni în adunarea cea mare a poporului, Andrei a ajuns la împărat. Stând înaintea lui cu inimă curajoasă, a strigat cu glas mare, zicând: „Pentru ce, o, împărate, te numeşti creştin şi slugă a lui Hristos, iar icoanele Lui le calci în picioare şi robilor Lui le faci multe răutăţi?!” După ce a terminat de grăit, împăratul a poruncit să fie prins şi îndată, repezindu-se slujitorii, l-au apucat cu mâinile lor ucigaşe, unii de cap, alţii de mâini, iar alţii de umeri şi de haine şi, aruncându-l la pământ, l-au bătut, târându-l şi călcându-l cu picioarele. Împăratul, vrând să se arate milostiv, a poruncit să înceteze de a-l mai bate. Şi, ieşind din biserică, l-au dus pe Andrei la împărat şi acesta a început a grăi cu el : „De unde, îi zise, ai îndrăzneala aceasta, căci fără ruşine ai venit să-mi grăieşti de rău în faţă? Oare din nebunie, oare din vreo părere, sau pentru aceea ca să fii ştiut de mine?” Iar Andrei a răspuns: „Nu din nebunie fac aceasta, nici din părere, nici pentru o slavă deşartă te caut, pentru că toate acestea pe care tu le ai în lume eu că pe un vis le-am defăimat şi ca fumul le-am socotit. Eu am auzit de învăţătura ta cea rea, cum că surpi cinstea sfintelor icoane şi prigoneşti Biserica lui Dumnezeu dreptcredincioasă şi pentru aceasta râvnă casei lui Dumnezeu m-a mâncat pe mine şi am venit de departe aici să te sfătuiesc pe tine, sau să mor pentru Hristos. Căci dacă însuşi Dumnezeul meu a murit pentru mine, apoi eu, chipul Lui fiind, oare nu pot să mor pentru icoane?” Iar împăratul i-a zis: „La voi este acea îndrăcire şi nebunie a minţii voastre deşarte ca să daţi lemnului, vopselelor şi pietrei slava veşnicului Dumnezeu şi nu ascultaţi ceea ce a poruncit El prin Moise: de a nu face chip cioplit, nici orice altă asemănare. De unde, dar, creşte în voi această nebunie, că vă împotriviţi adevărului, pe care singuri îl vedeţi şi singuri pe voi vă daţi pierzării? Să mă crezi că nu pentru adevăr, nici pentru Hristos, ci numai pentru îndrăzneala şi împotrivirea cea fără de ruşine te voi chinui”. Iar Sfântul Andrei, neputând suferi hula aceasta, i-a zis: „O, cap sec, oare nu pentru Hristos pătimeşte cel ce pătimeşte pentru icoanele Lui? Oare necinstea pe care o faci icoanelor, nu trece la acela a cărui este icoana? Pentru ce voi pedepsiţi cu moarte cumplită pe cei ce nu cinstesc stâlpii şi chipurile voastre cele împărăteşti? Iar voi, care sunteţi azi şi mâine pieriţi ca praful, vreţi să fiţi cinstiţi întru chipurile voastre, apoi nu este mai mare păcat să vă porniţi împotriva chipului lui Hristos? Căci necinstea făcută chipului lui Hristos este necinstea făcută însuşi lui Hristos, pe al Cărui chip îl reprezintă!” Când voia Sfântul Andrei să-i tâlcuiască ce chipuri a poruncit Dumnezeu prin Moise să nu se facă – pe care omul le-ar fi avut în loc de Dumnezeu – nu l-a lăsat împăratul să mai grăiască, zicându-i: „Dacă împăraţii se mânie pe chipurile lor, cu mult mai mult pentru aceea, dacă cineva de faţă ar îndrăzni să grăiască asupra lor cu limbă aşa de rea”. Şi îndată a poruncit ca să fie dezbrăcat şi bătut fără milă. Iar când sfântul răbda bătaia cu bărbăţie, a început împăratul să-l amăgească cu momeli, ca să se supună păgâneştii porunci. Dar Sfântul Andrei, ridicându-şi ochii spre cer, a zis: „Dumnezeule, scapă-mă, să nu mă lepăd de Hristos, Care este zugrăvit pe sfânta Lui icoană. Mai de folos îţi era ţie, împărate, ca să te îndeletniceşti cu lucruri ostăşeşti şi să rânduieşti poporul, decât să goneşti pe Hristos şi pe robii Lui”. Împăratul, mânios, a poruncit ca iarăşi să fie bătut, încât se înroşea pământul cu sângele lui. Unii, care se asemănau împăratului, aruncau pietre asupra lui Andrei, încât i-au spart gura şi i-au sfărâmat coastele. Apoi, după ce l-au chinuit multă vreme, l-au aruncat pe sfânt în temniţă, unde, stând câtva vreme, întărea în dreapta credinţă pe credincioşii care veneau la dânsul. După aceasta împăratul a poruncit ca iarăşi să fie scos şi să fie chinuit, înnoindu-i rănile cele dintâi; şi făcându-se aceasta, cădea carnea de pe el. Iar mai pe urmă, legându-l de picioare, a poruncit chinuitorilor ca să-l târască prin cetate, până la locul unde se pedepseau făcătorii de rele şi apoi să-l ucidă acolo. Pe când sfântul era târât astfel prin târg, un oarecare om dintre eretici, care adusese în târg peşte de vânzare, fiind înştiinţat de pricină răbdării lui şi fiind îndemnat de diavol, a apucat securea şi degrabă a tăiat picioarele mucenicului şi în felul acesta i s-a scurtat mult chinuita lui alergare, pentru că îndată a murit din pricina acelei dureri. Iar trupul lui a fost aruncat în prăpastie între trupurile tâlharilor şi a zăcut acolo mai mult de douăsprezece săptămâni. Prin porunca lui Dumnezeu, adunându-se din diferite părţi cei chinuiţi de duhuri necurate, au scos trupul sfântului din prăpastie şi dintre stârvuri, punându-l la loc sfinţit şi îndată, drept răsplătire, au câştigat tămăduire. Mulţi alţii s-au vindecat la mormântul sfântului cu rugăciunile lui, pentru că are îndrăzneală către Dumnezeu şi se roagă pentru noi toţi, stând cu sfinţii înaintea scaunului Domnului, în veci. Amin.