Sfântul Cuvios Lazăr din Muntele Galision

La sfârşitul lui s-au petrecut lucruri minunate. Căci îndată ce s-a despărţit de trup dumnezeiescul lui suflet şi s-a suit la cele cereşti, s-a pogorât de sus un nor luminos, asemenea celui ce s-a arătat la naşterea lui, vestind săvârşirea prea fericitului şi chemând pe toţi ucenicii la stâlp, cu prea slăvita lumină ce strălucea într-însul. A chemat încă şi pe Grigorie, ucenicul Sfântului, care se liniştea atunci în Biserica Născătoarei de Dumnezeu pe care o zidise Cuviosul pentru cei doisprezece monahi, după cum mai înainte am spus. Deci, citi vedeau norul, alergau la stâlp şi, văzând moaştele Cuviosului, plângeau şi se tânguiau cu nemângâiere. Apoi văzându-se orfani, chemau pe părintele lor, nesuferind despărţirea de dânsul şi doreau să moară cu Cuviosul. Se mâhneau încă şi pentru că socoteau că s-a sfârşit nefăcând nici un testament. Dar mai mult decât toţi se mâhnea Grigorie cel pomenit. Drept aceea, pentru multă dragoste ce o avea către Cuviosul, a zis către dânsul ca şi cum ar fi fost viu: "Pentru ce, părinte, ne-ai mâhnit pe noi cu aşa mare întristare? Pentru ce ne-ai pricinuit două întristări pe care nu le putem suferi? Pentru ce nu ai voit să faci aşezământ şi să ne porunceşti cele cuviincioase, ci ai lăsat moartea ta necunoscută? Nu ţi-a fost oare milă de noi, fiii tăi? Nu vezi cum ne-a slăbit pe noi plânsul pentru tine?" Acestea zicând Grigorie către moaştele Cuviosului, o, minune! cel ce zăcea mort şi fără suflare, ca un om viu şi însufleţit şi-a ridicat mâna cea dreaptă şi a pus-o în sânul său, de unde, luând testamentul, l-a dat în mâinile lui Grigorie şi iarăşi s-a aşezat mort. Iar Grigorie luând testamentul şi citindu-l cu luare aminte, a văzut cum că nu era iscălit într-însul numele Sfântului, după obicei; şi iarăşi a zis către cel ce zăcea mort: "Părinte, dacă iscălitura numelui tău nu va întări şi nu va adeveri acestea câte le-ai scris în testament, noi, fiii tăi, nu te vom îngropa". Atunci Cuviosul, cu înfricoşată minune s-a sculat iarăşi şi a şezut înaintea tuturor, iscălind numele său şi cu iscălitura sa a întărit toate câte erau scrise în testament. După aceea, iarăşi a adormit somnul cel dulce, iar sfintele lui moaşte au fost îngropate lângă stâlpul unde a suferit nevoinţele cele mai presus de fire, ca să fie locul acela mormânt şi mărturie a nevoinţei Cuviosului care s-a nevoit acolo. Şi astfel sfintele lui moaşte au fost izvor nesecat de minuni, doctorie pentru multe feluri de boli, izgonire diavolilor, izbăvire de tot felul de neputinţe şi dăruire îmbelşugată a tuturor bunătăţilor celor mântuitoare. Iar dumnezeiescul suflet s-a ridicat în ceruri de îngeri înconjurat, unde este Biserica celor întâi născuţi, unde sunt începătoriile îngerilor, horele apostolilor şi ale proorocilor, rânduielile mucenicilor, adunările dascălilor, soboarele pustnicilor şi lauda cea necontenită a Preasfintei Treimi, Căreia I se cuvine toată slava cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.