„Iar eu am cinstit foarte pe prietenii tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor” (Ps. 138:17), zice acel David care este cel mai insuflat de Dumnezeu dintre toţi psalmiştii din veac, între care corifeii sunt Apostolii, urmaţi de ceata prorocilor, cei care sunt numiţi cu numele vederii dumnezeieşti, după care urmează ceata învăţătorilor credinţei şi preoţilor, şi toată adunarea cuvioşilor, şi toţi cei mari chemaţi după făgăduinţa Mântuitorului nostru al tuturor (Mt. 5:19), precum şi ceata mucenicilor lui Hristos şi a marilor mucenici cărora se cuvine să li se aducă rugăciuni. Şi, mai presus decât toată mulţimea acestora, este cel pe care astăzi mai cu osârdie îl cântăm şi cinstim, cel care este de acelaşi neam cu noi şi născut din acelaşi pământ cu noi, patronul oraşului nostru, minunea cea mare a pământului grec, înfrumuseţată podoabă a Bisericii, cel bogat în toate virtuţile şi de minuni făcătorul, de mir Izvorâtorul, Sfântul Dimitrie. Căci între mucenici este ca luminătorul cel mare, iar dacă ţine cu putere întru sine Cuvântul Vieţii Veşnice (Filip. 2:16) şi dacă răspândeşte în jur lumina Lui, prin raze strălucite, şi străluminează pe cei mulţi, oare nu s-a făcut părtaş şi harului profeţiei? Ci oare nu fiind atras în chip preaminunat tocmai de puterea profeţiei s-a învrednicit de slujirea şi de autoritatea apostolească şi propovăduitoare? Sau fiind împodobit cu lucrarea acestora două, nu cumva a fost lipsit de luptele ascetice ale cuvioşilor şi de strălucirea pildei vieţii lor? Cu siguranţă, nu. Ci unora urmându-le, pe alţii egalându-i, iar altora încă stându-le înainte, pe unii i-a întrecut, şi nu cu puţin, singur sau cu foarte puţini desăvârşindu-se întru toate şi singur reunind în sine însuşi tuturor, astfel încât Cuvântul care era la început cu Dumnezeu să-l inspire şi singur să aducă roadă prin bunele grăiri spre folosul tuturor şi totodată să-i îndrepteze pe toţi.Aşadar, noi care nu plinim nici măcar una, nu spun cununa sau lanţul virtuţilor, ci spun nici una măcar din şiragul lor, ce laudă vom aduce, şi cu ce frumuseţe a cuvântului vom împodobi pe cel care, pe durata unei vieţi scurte, în chip dumnezeiesc, a împletit cununa tuturor dumnezeieşti care pentru toţi rămân îndeobşte neapropiate şi de neatins? Dar dorul ne stârneşte să vorbim, după putinţă, prilejul îşi caută cuvânt cu priinţă, iar folosul, obligându-ne, nu ne îngăduie să nu ne minunăm prin cuvânt de măreţia care este mai presus de cuvânt a mucenicului. Căci a râvnit să se arate de la început până la sfârşit în cele fără de schimbare făgăduite de la Dumnezeu, mai presus de cuvânt şi printr-o petrecere corespunzătoare atât cât poate firea cuprinde, adică să fie biruitor întru toate.Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. III, Ed. Anastasia, București, 2007
