Cuviosul Filotei Dionisiatul

Acest dumnezeiesc şi minunat sad a odrăslit în cetatea Macedoniei care se numeşte Hrisopoli, iar părinţii lui erau din eparhia Asianilor, din cetatea Elatia, care, de frica turcilor ce cuprinseseră cu stăpânirea lor părţile Asiei, au fugit din patria lor şi s-au dus în cetatea mai sus numită, în care s-a săvârşit tatăl lui, după ce i s-au născut doi copii.Aceştia au rămas acolo, necăjindu-se în pământ străin, împreună cu maica lor, fiind batjocoriţi de vecini ca nişte străini şi venetici, căci nu aveau ei acolo nici o rudenie dinspre tatăl sau dinspre mama lor, afară numai de ajutorul lui Dumnezeu şi de aceea de multe ori îşi tânguiau soarta lor. Mama lor fiind văduvă, copiii îşi plângeau sărăcia.În acea vreme a venit poruncă de la împăratul turcilor ca să se adune copiii, după cum aveau ei obiceiul. Pentru acest lucru neruşinat, mulţi copii de-ai creştinilor s-au făcut, vai, în loc de fii ai lui Dumnezeu, fii ai diavolului, după cum şi în ziua de astăzi se fac.Între alţi copii au fost luaţi şi cei doi copii sărmani ai văduvei aceleia şi i-au dus la Amira şi i-au închis în temniţă. Dar nu era poruncă să-i ia pe amândoi fraţii, precum nu era voie să ia de la acela care avea unul, doi până la cinci copii, ci de la acei care aveau şase sau zece copii. Iar femeia aceea pentru că era văduvă şi străină şi nu avea nici un sprijin, din acea cauză arabii i-au luat pe amândoi copiii.Din această pricină femeia aceea a rămas nenorocită, plângând adesea nemângâiată pentru luarea copiilor, pentru văduvia şi pentru străinătatea şi sărăcia ei. Altă mângâiere nu avea sărmana de ea în afară numai de nădejdea spre atotputernica împărăteasă a cerului, spre Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pe care de multe ori o ruga cu lacrimi fierbinţi să facă milă cu fiii ei, ca să-i izbăvească din mâinile păgânilor şi să nu piară sufletul lor, aflându-se robiţi.În vreme ce se ruga nemângâiata maică cu multă evlavie şi credinţă şi fiindcă rugăciunea ei era plină de smerenie, a auzit-o Stăpâna cea atotputernică, ca o milostivă şi îndurată a izbăvit din legături pe fiii ei iubiţi, într-un chip ca acesta preaminunat: Preacurata s-a arătat noaptea copiilor, acolo unde erau închişi, în chipul mamei lor şi le-a zis: „Sculaţi-vă, iubiţii mei fii şi urmaţi-mi mie”. Atunci copiii, înspăimântându-se şi fiind uimiţi, s-au sculat şi cu bucurie au urmat-o pe dânsa.Apoi, cu cuvântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-au deschis singure uşile temniţei şi au ieşit. După aceea în puţină vreme au ajuns la ceasul utreniei la cetatea Napoli, unde era o mănăstire în numele pururea Fecioarei Maria Născătoare de Dumnezeu şi a poruncit copiilor să rămână în acea mănăstire, zicîndu-le: „Aici să vă tundeţi şi să îmbrăcaţi chipul monahicesc, fiii mei, să vă supuneţi egumenului şi la toţi fraţii, căci eu iarăşi voi veni la voi, ca să vă văd dacă sporiţi în faptele cele monahiceşti”.Acestea zicându-le şi-a luat rămas bun de la dânşii şi s-a dus. Iar copiii, după săvârşirea utreniei, s-au închinat egumenului şi i-au povestit lui toată întâmplarea lor. Egumenul, ca un cunoscător, a înţeles că o putere dumnezeiască i-a mântuit pe dânşii şi slăvind pe Atotputernicul Dumnezeu, a dat pe copii în grija unui bătrân îmbunătăţit ca să-i înveţe sfinţita carte şi toată rânduiala şi petrecerea monahală.După o vreme oarecare i-a făcut paraclisieri, ca să slujească bisericii, pentru că s-au arătat plini de râvnă şi cuvioşie şi atâta sârguinţă puneau, încât toţi părinţii mănăstirii se minunau de dânşii, mai ales pentru faptele bune cele mari pe care le săvârşeau.De aceea toţi fraţii îi lăudau pe dânşii, bucurându-se de sporirea ce aveau în nevoinţele pustniceşti. Mai ales Filotei, care se sârguia întotdeauna şi se silea să covârşească pe toţi fraţii în acultare şi smerenie.Mama lor nu ştia nimic despre dânşii. Numai după ce a trecut o vreme, a luat sfat bun în gândul său ca, lepădându-se de lume şi de tulburările ei, să meargă la o mănăstire de fecioare şi să se călugărească. Şi era o mănăstire de femei aproape de mănăstirea mai sus pomenită, în care se aflau copiii ei, mănăstire care era cârmuită de acel egumen care a tuns în călugărie pe copiii ei şi tot acel egumen şi pe maica lor a călugărit-o şi a numit-o Evdochia. Însă egumenul nu ştia că Evdochia era mama copiilor, nici ea nu cunoştea minunea pe care a făcut-o Maica Domnului cu copiii ei.Copiii petreceau în mănăstirea în care i-a adus Născătoarea de Dumnezeu, Maria şi le-a poruncit să rămână acolo, unde slujeau în biserica Domnului cu multă osârdie, iar ea în cealaltă mănăstire de fecioare, sporind în toată ascultarea, slujea fără preget la toate surorile.Şi sosind o zi în care era praznic vestit în mănăstiri, s-au dus toate monahiile la mănăstirea de călugări şi a mers împreună cu ele şi minunata Evdochia. Apoi, după bunăvoinţa lui Dumnezeu, s-a întâmplat că după dumnezeiasca Liturghie s-au strigat cei doi fraţi unul pe altul pe nume, pentru oarecare slujbă a bisericii, ca nişte paraclisieri ce erau amândoi. Iar mama lor stând în tindă şi auzind dulcele nume al lui Filotei, fiul ei, i s-a rupt inima şi intrând în biserică, a luat seama cu dinadinsul la feţele lor şi i-a recunoscut că ei sunt fiii săi; apoi de bucurie a leşinat şi după multă vreme venindu-şi în fire, i-a îmbrăţişat pe dânşii cu lacrimi şi fără de saţ îi săruta. După aceasta i-a întrebat pe dânşii când şi cum s-au izbăvit din robie. Iar ei au răspuns, zicând: „Poate ne ispiteşti pe noi, prea iubita noastră maică? Oare nu eşti tu cea care ne-ai scos pe noi din mâinile ismaeliţilor şi ne-ai adus aici şi ne-ai poruncit să rămânem în această sfântă mănăstire până când iarăşi vei veni să vezi cum arătăm?”.Atunci s-a minunat femeia şi înţelegând minunea, vărsând lacrimi, Îl preamăreau pe Dumnezeu, mulţumind Împărătesei celei Atotputernice, milostivei Maicii Domnului nostru Iisus Hristos, care a săvârşit cu dânşii o minune înfricoşată ca aceasta şi nu a trecut cu vederea rugăciunile şi lacrimile ei. Această minune s-a aflat apoi în toată mănăstirea şi se bucurau şi se veseleau toţi fraţii de dânşii.Evdochia a rămas în mănăstirea sa, slujind lui Dumnezeu cu mai multă sârguinţă decât mai înainte şi mulţumind Făcătoarei sale de bine care i-a împlinit dorinţa şi i-a izbăvit pe fiii ei din păgânătate. Aşa, nevoindu-se bine şi cu plăcere de Dumnezeu, s-a dus către Cel de Sus. Iar copiii ei au rămas în mănăstirea lor şi se nevoiau, păzind poruncile lui Dumnezeu şi cu smerenie slujeau la toţi fraţii.Urâtorul de Dumnezeu şi urâtorul de bine al omului, văzând faptele cele bune ale lui Filotei, l-a pizmuit foarte tare şi întotdeauna căuta chip şi meşteşug vicleanul în ce chip ar putea să-l vatăme şi să-l păgubească pe tânărul cel fără de răutate.Şi neputând prin el însuşi, căci tânărul era desăvârşit întru toate faptele bune şi nu se lenevea de la nici o rânduială a chipului celui îngeresc, a aflat altă unealtă şi vas al relei lucrări şi al vicleniei lui, prin care s-a încercat să biruiască pe cel nebiruit cu adevărat ca un diamant.Diavolul a rănit inima unei monahii cu dragoste trupească către Filotei şi aceea, aflând vreme îndemânatică, a îndemnat şi a zădărât pe tânăr spre pofta trupească. Iar viteazul cu sufletul şi cu adevărat iubitorul de Dumnezeu, Filotei nu s-a lăsat a fi biruit de un război atât de primejdios şi cumplit ca acesta, ci, ca alt Iosif, a respins pe egipteanca cea nouă şi cu cuvinte de suflet folositoare a sfătuit-o pe dânsa cu înţelepciune, aducându-i aminte de gheena focului, de scrâşnirea dinţilor, de viermele cel neadormit şi de celelalte munci pe care le moştenesc cei ce păcătuiesc.Iar monahia, cu cât vedea pe tânăr mai înţelept lepădându-se de păcat, ea, nebuna şi necinstita, se aprindea mai mult de păcatului iubirii şi nu-i dădea pace tânărului monah, nu-l va lăsa cât de puţin să se odihnească.Pentru aceasta, temându-se înţeleptul monah ca nu cumva să fie biruit şi el ca om de multa stăruinţă a monahiei robite de patimă, a mărturisit duhovniceşte egumenului să o canonicească şi să nu-l supere mai mult. Iar egumenul, certând pe acea călugăriţă prea îndrăzneaţă, a izgonit-o din mănăstire. Şi s-a auzit fapta aceasta între toată frăţimea şi se minunau toţi de monahul cel înţelept şi ca pe un nou Iosif îl lăudau pe dânsul.Urâtorul de slavă pământească şi iubitorul de Dumnezeu Filotei, nesuferind cinstea şi slava oamenilor ca primejdioasă şi de suflet vătămătoare, a cugetat să fugă din mănăstire. Şi cerându-şi iertare şi binecuvântare de la egumen, acesta nu l-a lăsat şi cu toţii s-au sârguit ca să-l oprească, dar nu au reuşit.Pentru aceasta fără de voie l-a slobozit, cunoscându-i neschimbarea hotărârii lui. Şi luându-şi rămas bun de la egumen şi de la toţi fraţii şi cerându-şi iertare şi binecuvâtare, s-a îndreptat spre călătorie. Şi alergând ca un cerb însetat, a ajuns după câteva zile la Muntele Atosului şi ducându-se la mănăstirea lui Dionisie, a făcut metanie egumenului, rugându-l ca să-l primească în mănăstire. Şi egumenul l-a primit în viaţa de obşte, iar Filotei făcea toate slujbele ce i se porunceau cu atâta osârdie, încât toţi se minunau de dânsul şi măreau pe Domnul care le-a trimis un om atât de îndemânatic ca acesta.Apoi Cuviosul Filotei trăind vreme îndelungată în viaţa de obşte şi ajungând la mare sporire a faptelor bune, însufleţitul de Dumnezeu a dorit să plece din mănăstire şi să se sălăşluiască într-un loc singuratic şi liniştit, ca fără tulburare să se roage lui Dumnezeu.Şi ca să nu-l împiedice egumenul de la acest lucru atât de bun şi preadorit de el, s-a prefăcut ca şi cum i-ar fi venit o neputinţă din cauză de boală, care l-a muţit şi l-a surzit. Pentru aceasta, luându-şi iertare, s-a dus din mănăstire şi umblând prin pustie cale de şase mile, a aflat un loc îndemânatic pentru pustnicie, în care şi-a făcut o colibă mică şi a rămas acolo singur, rugându-se şi hrănindu-se numai cu pâine şi apă în fiecare zi.Apoi de multe ori postea toată săptămâna şi numai sâmbăta şi duminica mânca. Pentru aceasta începătorul de răutăţi şi vrăjmaşul cel prea îndrăzneţ, neputând suferi sporirea sfântului, a încercat să-l ucidă şi luând diavolul chip de om s-a prefăcut că ar fi fost într-o corabie care s-a spart şi se întorcea dintr-o prăpastie ca un rătăcit, căutând ajutor şi zicea: „Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, că pier”.Iar sfântul, necunoscând viclenia diavolului, a ieşit din colibă să-l ajute, dar el, blestematul, i-a dat brânci în prăpastie. Însă Dumnezeu iarăşi a ajutat sfântului şi nu a pătimit nici un rău, apărându-l cu darul Său ca un Atotputernic. Şi s-a făcut cunoscut în mănăstire că n-a fost nici mut şi nici surd, ci numai se prefăcea. Pentru aceasta a fugit din locul acela şi s-a dus în alt loc şi pustnicea. În acel loc a primit şi trei ucenici în închipuirea Sfintei Treimi, cu care se nevoia împreună.După câtva vreme vicleanul diavol a pornit împotriva lui trei caiace cu turci şi au venit la malul unde locuia sfântul. Văzându-le ucenicii lui şi înfricoşându-se, au fugit în pădure. Dar cuviosul nu s-a înfricoşat nicidecum, ci făcându-şi semnul cinstitei cruci şi-a înălţat mâinile şi ochii la ceruri, zicând aşa: „Doamne Iisuse Hristoase, precum ai izbăvit pe israeliţi din mâinile lui Faraon, aşa izbăveşte-ne şi pe noi în ceasul acesta şi ne păzeşte nevătămaţi”.Şi numaidecât s-a ridicat furtună mare încât nu ştiau blestemaţii încotro să fugă. Drept aceea sfântul a rămas nevătămat, împreună cu sinodia lui. Apoi a petrecut, nevoindu-se mai mult decât înainte. Şi atât de mult a plăcut lui Dumnezeu petrecerea lui cea îmbunătăţită, încât l-a învrednicit şi de darul vederii înainte.Astfel, stând într-o zi în care se săvârşea un praznic mare în mănăstirea Vatopedului, în vremea Liturghiei, când ieşeau preoţii la vohodul cel mare, sfântul a văzut un corb care mergea înaintea sfeşnicelor şi a cunoscut de la Duhul Sfânt că unul din preoţi era nevrednic de a sluji, căci căzuse într-un păcat şi pentru ca să nu se ruşineze a îndrăznit să slujească - el nevrednicul - împreună cu cei vrednici. Pe acesta, sfătuindu-l duhovniceşte, l-a oprit de la Sfânta Liturghie. Pentru aceea nici corbul nu s-a mai arătat de aici înainte.Apoi minunatul Filotei, întorcându-se la chilia sa şi până la sfârşit bineplăcând lui Dumnezeu, s-a mutat către Dânsul, fiind în vârstă de optzeci şi patru de ani, de trei ori fericitul!Iar când era să moară a lăsat poruncă şi înfricoşată certare ucenicilor lui ca să nu-i îngroape trupul, ci să-l arunce în pustie, să-l mănânce fiarele şi păsările. Ucenicii lui au făcut, ca nişte ascultători până la moarte, după cum le-a poruncit sfântul şi târând acele sfinte şi prea cinstite moaşte, cu necinste le-au dus în pădure, nouă stadii departe de la chilia lui.Iar Dumnezeul minunilor, care preamăreşte pe cei ce îl preamăresc pe El şi înalţă pe cei smeriţi, n-a lăsat aceste cinstite moaşte aşa defăimate, ci le-a arătat oamenilor într-un chip minunat ca acesta.În acele zile un monah s-a dus la mare să pescuiască şi a rămas noaptea pe malul mării. Iar dimineaţa, mai înainte de a se face ziuă, întorcându-se la chilia lui, a văzut în pădure lumină mare şi părându-i că arde un foc, s-a apropiat ca să se încălzească, că era răcit din mare.Apropiindu-se, a văzut capul cuviosului deasupra oaselor lui, strălucind ca o stea mult luminoasă. S-a înfricoşat de aceasta şi a început să fugă, ca un fricos şi mic la suflet cum era din fire.Dar îndată dumnezeiescul dar de sus i-a dat îndrăzneală şi i-a arătat că era sfântul cap al Cuviosului Filotei, pe care l-a luat cu îndrăzneală şi fără frică. După aceea a luat capul cu sfială şi cu evlavie şi ducându-l în chilia lui, l-a tămâiat şi l-a ascuns, nespunând nimănui de aceasta, căci cugeta să nu-l arate nicidecum.Dar în cealaltă noapte a văzut pe sfântul în vis şi i-a zis lui cu chip înfricoşat şi poruncitor: „Dă degrabă capul meu ucenicilor mei, iar de nu, vai ţie, ticălosule”. Atunci, fără de voia lui, l-a dat lor şi le-a spus toată pricina.Iar ei, luând capul, s-au bucurat foarte mult şi îl aveau ca pe o mare vistierie şi nejefuită comoară, spre surparea şi alungarea a toată ispita sufletească şi trupească şi slăveau pe Dumnezeu, rugându-L să-i învrednicească şi pe dânşii a-l urma pe dascălul lor.