Şi văzând un cerb mai mare din toată mulţimea, alerga după el. După ce s-a osebit cerbul din grămadă, s-a despărţit şi Plachida de ostaşii săi, cu puţini tovarăşi alergând după el; iar slugile cele ce îi urmau lui, obosind, au rămas departe. Plachida singur, având calul mai iute, a alergat mai departe după cerb în pustie. Alergându-l pe el mult şi fugind departe, cerbul s-a suit pe o piatră înaltă, şi stă pe dânsa; şi sosind aproape Plachida singur, cugeta în sine cam cum ar putea să vâneze cerbul, şi privea la el. Iar înduratul Dumnezeu, Cel ce rânduieşte în toate chipurile mântuirea oamenilor, şi cu judecăţile care ştie povăţuieşte la calea cea adevărată, Acela a vânat pe vânătorul, nu ca pe Cornelie prin Petru, ci ca pe Pavel prin arătarea sa. Căci, stând Plachida mult şi privind la cerb, i s-a arătat lui Hristos, Domnul, astfel: Era o cruce foarte luminoasă între coarnele cerbului, spre care Plachida privind, a văzut asemănarea trupului celui răstignit pe cruce pentru noi, Iisus Hristos. Deci, minunându-se de acea înfricoşată vedenie, a auzit de acolo un glas zicând către dânsul: „De ce mă prigoneşti, Plachido?!” Şi îndată, odată cu acest dumnezeiesc glas, a căzut frică peste el, şi căzând de pe cal la pământ, zăcea ca un mort. Apoi, abia venindu-şi în sine, a zis: „Cine eşti tu, Doamne, cel ce grăieşti cu mine?” Iar Domnul i-a zis lui: „Eu sunt Iisus Hristos, care Dumnezeu fiind, pentru mântuirea omenească îmbrăcându-mă în trup, de voie am pătimit, şi cruce am răbdat; iar tu, neştiindu-Mă, Mă cinsteşti, pentru că lucrurile tale cele bune, şi milosteniile cele multe s-au suit înaintea Mea, şi Mi-am adus aminte să te mântuiesc pe tine. De aceea, M-am arătat ţie prin această vieţuitoare, ca să te vânez întru cunoştinţa Mea, şi să te unesc cu credincioşii robii Mei, pentru că nu vreau ca omul cel ce face lucruri drepte, să piară încurcându-se în cursele vrăjmaşului”. Şi sculându-se Plachida de la pământ, n-a văzut pe nimeni, şi a zis: „Acum, Doamne, cred că Tu eşti Dumnezeul cerului şi al pământului, şi Făcătorul a toate făpturile. Deci, Ţie unuia mă închin, iar pe alt Dumnezeu, afară de Tine, de acum nu voi să ştiu, ci Ţie Doamne mă rog! Povăţuieşte-mă pe mine, ce să fac!” Şi s-a făcut un glas către dânsul, zicându-i: „Să mergi la un preot creştin şi să te botezi de către dânsul, şi acela te va învăţa pe tine calea mântuirii”. Acestea auzindu-le Plachida, s-a umplut de bucurie şi de umilinţă, şi căzând la pământ, s-a închinat cu lacrimi Domnului Celui ce i s-a arătat lui, şi se căia că până atunci n-a ştiut dreptatea, şi n-a cunoscut pe Dumnezeu Cel adevărat. Dar se bucură cu duhul că s-a învrednicit de un dar ca acela, care l-a adus pe el la cunoştinţă, şi la calea cea dreaptă l-a povăţuit. Apoi, încălecând pe cal, s-a întors la ai săi veselindu-se cu duhul, şi nespunând nimănui ceea ce se întâmplase. Iar după ce s-a întors de la vânat la casa sa, a chemat la un loc osebit pe soţia sa, şi i-a spus ei toate cele ce văzuse. Iar ea a zis: „Eu, în noaptea cea trecută, am auzit pe oarecare zicând către mine: „Tu şi bărbatul tău şi fiii tăi, mâine veţi veni la mine, şi mă veţi cunoaşte pe Mine, Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel ce dau mântuire celor ce mă iubesc pe Mine”. Deci, să nu zăbovim, ci degrab să facem ceea ce ni s-a poruncit nouă”. Şi după ce a înnoptat, a poruncit Plachida să caute unde trăieşte preotul creştin, şi înştiinţându-se de casa lui unde locuieşte şi-a luat femeia şi copiii şi pe oarecare din slujitorii săi cei credincioşi, şi au mers la casa unui preot, anume Ioan, căruia i-a spus toate cu deamăruntul, cum li s-a arătat lor Dumnezeu, şi au cerut sfântul botez de la dânsul. Iar el, auzind acestea, a proslăvit pe Dumnezeul cel ce adună din neamuri, popor bineplăcut Lui şi învăţându-i pe ei sfânta credinţă, le-a spus toate poruncile lui Dumnezeu; apoi, din belşug învăţându-i, şi făcând rugăciune, i-a botezat pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi s-a dat lui Plachida din sfântul botez, numele Eustatie, şi soţiei lui, Teopista, iar fiilor lor: Agapie şi Teopist. Şi împărtăşindu-i preotul cu Sfintele Taine cele Dumnezeieşti, le-a dat binecuvântare cu pace, zicându-le: „Dumnezeu să fie cu voi, Cel ce v-a luminat pe voi cu lumina cunoştinţei Sale, şi v-a chemat la moştenirea vieţii veşnice, întru care de vederea Lui pururea vă veţi sătura. Să vă aduceţi aminte şi de mine duhovnicul, părintele vostru”. Şi se duseră la casa lor, născuţi din scăldătoarea botezului, şi plini de negrăită bucurie, pentru că a luminat darul lui Dumnezeu sufletele şi le-a îndulcit inimile, încât li se părea că sunt în cer, nu pe pământ.
