Simeon, stâlpul Bisericii lui Hristos

Ce să zicem pentru nevoinţele lui cele nespuse ? Că precum întrec puterea omenească, aşa şi a le spune nu se poate. Eu mai înainte de toate - zice Teodorit - mă minunez de răbdarea lui, că noaptea şi ziua stătea neacoperit şi toţi îl vedeau. S-a întâmplat oarecând că erau luate uşile şi o mare parte din zidul de deasupra risipit de vechime şi până ce zidul şi uşile s-au înnoit, Sfântul era văzut de toţi multă vreme. Atunci puteai să vezi o privelişte nouă şi minunată, pentru că uneori stătea nemişcat multă vreme, iar alteori făcea dese închinăciuni, aducând rugăciuni lui Dumnezeu. Oarecare din cei care stăteau înainte, a spus: "Am vrut, zice, să-i număr închinăciunile pe care le făcea neîncetat, şi am numărat o mie două sute patruzeci şi patru, apoi am slăbit, neputând mai mult să privesc la înălţimea stâlpului, şi am încetat a număra. Însă Sfântul nu a slăbit de la închinăciuni. Deoarece primea hrană o dată pe săptămână şi aceea foarte puţină şi uşoară, se făcuse uşor şi lesnicios spre acele dese închinăciuni.Din multă stare în picioare i se făcuse la un picior o rană netămăduită şi mult sânge curgea dintr-însa. Însă rana nu a putut să-l rupă pe el de la gândirea la Dumnezeu şi pe toate le răbda cu vitejie mucenicul cel de bunăvoie. După atâta nevoinţă, după atâtea faceri de minuni şi viaţă îmbunătăţită, era aşa de blând şi de smerit, ca şi cum ar fi fost mai mic şi mai netrebnic decât toţi oamenii. Către toţi arăta faţă luminoasă şi cuvânt de dragoste, precum la boier, aşa şi la slugă; precum la bogat, aşa şi la sărac şi la cel mai de pe urmă. Căci nu era la dânsul căutare în faţă şi toţi nu se puteau sătura de vederea cea cu sfânta podoabă a feţei lui şi de cuvintele cele dulci ale vorbirii lui, pentru că rugăciunea lui era plină de darul Sfântului Duh. Având darul înţelepciunii, în toate zilele adăpa inimile celor ce-l ascultau prin râul învăţăturilor şi mulţi povăţuindu-se de învăţătura lui, părăseau toate cele pământeşti şi ca nişte întraripaţi se înălţau în sus; unii se duceau în mănăstiri, alţii în pustiu, iar alţii voiau să vieţuiască lângă dânsul. Rânduiala cea de toate zilele a vieţii cuviosului acestuia era în acest fel: noaptea toată şi ziua, până la ceasul al nouălea, stătea la rugăciune; după al nouălea ceas dădea învăţătură celor ce se întâmplau acolo; apoi ascultă nevoile şi cererile tuturor celor ce veneau la dânsul şi pe bolnavi îi tămăduia cu rugăciunea. După aceea îmblânzea certurile şi pricinile omeneşti şi făcea pace. Apoi apunând soarele, iar se întorcea la rugăciune. Având atâtea osteneli, nu înceta a purta grijă de partea bisericească, risipind necredinţa păgânilor, biruind hulele evreilor şi pierzând învăţăturile ereticilor. Iar pe împăraţi şi pe boieri şi pe toate stăpânirile îi învăţa prin scrisorile sale înţelepte şi folositoare, spre frica de Dumnezeu, spre milostivire şi dragoste şi îi îndemna spre apărarea Bisericii lui Dumnezeu, învăţând mult pe toţi pentru folosul sufletesc.