Odată a povestit aceasta spre folosul fraţilor: „Am văzut în pustie un bărbat, care trei ani n-a gustat nimic din cele pământeşti, pentru că îngerul Domnului îi aducea lui a treia zi hrană cerească şi aceea îi era lui nu numai mâncare, dar şi în loc de băutură”. Şi iarăşi: „Ştiu pe un om ca acela între monahi, la care au venit diavolii în asemănare de ostaşi cereşti şi de cete îngereşti, arătându-i o caretă de foc, ca şi cum venea un împărat cu slavă. Deci împăratul acela pe care îl vedea acest monah, zicea: «O, omule, toate bunătăţile le-ai împlinit. De acum ţi se cade ţie să te închini mie şi eu, ca pe Ilie, te voi lua cu căruţa de foc şi te voi înălţa din cele de aici». Iar monahul acela, auzind nişte cuvinte ca acestea, a socotit în mintea sa: «Ce este aceasta? Eu în toate zilele mă închin Mântuitorului meu, care este Impăratul meu, şi de ar fi fost acesta care se vede acum Împăratul, atunci nu i-ar fi trebuit de la mine închinăciune, ştiindu-mă pe mine că totdeauna mă închin Lui». Apoi a răspuns către cel ce se vedea: «Eu am pe Împăratul meu, Căruia mă închin neîncetat în toate zilele. Iar tu nu eşti Împăratul meu!» Şi îndată s-au stins toţi diavolii cu împăratul lor şi cu căruţa cea de foc”. Cuviosul Or le spunea acestea la fraţi, ca şi cum povestea de un altul, însă mulţi dintre ei ştiau bine că el însuşi a fost acela căruia i s-au întâmplat acestea.