Predica Părintelui Cleopa, Sihla 1968

Părinţilor şi fraţilor şi iubiţi credincioşi, în cele ce urmează vă vom arăta mai întâi cum a luat fiinţă acest praznic, amintindu-ne ce s-a întâmplat odinioară pe Muntele Taborului. Apoi vom tâlcui din Sfânta Scriptură învăţăturile cele tainice care s-au descoperit la această Schimbare la Faţă a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la 33 de ani ai vieţii Sale, înainte de patima Sa, a început a spune dumnezeieştilor Săi ucenici: „Iată, ne suim în Ierusalim şi Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor păcătoşi, şi-L vor bate pe El, şi-L vor scuipa pe El, şi-L vor răstigni pe El, şi-L vor omorî pe El, şi a treia zi va învia” (vezi Marcu 8, 31; Matei 16, 23).Dar propovăduind El despre Sfintele Sale Patimi, care erau să se întâmple în Ierusalim, dumnezeieştii Lui ucenici au început a se întrista foarte, şi mai ales Petru îl oprea pe Dânsul, zicând: „Nu Ţi se cade Ţie, Doamne, să-Ţi fie una ca aceasta; cruţă-Te pe Tine, Doamne!” (Marcu 8, 32). De aceea Prea Sfântul Mântuitor, vrând mai înainte de pătimirea Sa să întărească credinţa dumnezeieştilor Săi ucenici şi să le arate că El de bună voie merge a patimi, nesilit de nimeni, ci numai din nemărginita sa dragoste pentru mântuirea neamului omenesc, a vrut să-i mângâie pe dânşii, spunându-le aceste cuvinte: „Sunt unii dintre voi care nu vor gusta moartea până nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, adică până nu vor vedea slava Mea, cât este cu putere omului să o vadă”. Şi după ce le-a spus aceasta, după şase zile, a luat pe cei mai de frunte ucenici ai Săi, pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov, şi mergând în Galileea, i-a suit pe dânşii cu Sine pe Muntele Taborului. Acolo, Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a schimbat la faţă şi s-a făcut chipul feţii Sale luminos ca soarele şi hainele Sale albe ca zăpada. Şi în timp ce ucenicii erau uimiţi văzând această preaslăvită minune şi strălucirea feţii Lui Hristos, deodată au stătut de faţă, pe nori, doi bărbaţi înconjuraţi de slavă cerească, unul de-a dreapta Mântuitorului şi altul de-a stânga Lui. Aceştia erau cei doi mari prooroci, Moise şi Ilie (vezi Marcu 9, 1-4). Şi văzând apostolii această preaslăvită vedenie, s-au spăimântat foarte şi cugetau întru inima lor că sunt în ceruri. Iar Petru, văzând atâta lumină şi atâta frumuseţe în chipul feţii lui Iisus Hristos, ca şi la proorocii care Îl înconjurau, a zis aceste cuvinte: „Doamne, bine este să rămânem noi aici; să facem trei colibe: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una”. Şi zice dumnezeiasca Evanghelie că Petru nu ştia ce vorbea (Marcu 9, 5-6), pentru că era uimit de atâta bucurie, de atâta lumină şi mângâiere, şi ar fi voit să rămână acolo pe Tabor, şi în scopul acesta să-I facă lui Hristos şi celorlalţi doi prooroci câte o colibă.Dar pe când zicea el aceasta, un nor i-a umbrit pe ei. Căci un nor plin de lumină şi de fericire dumnezeiască s-a coborât deasupra Muntelui Taborului şi a acoperit vârful muntelui şi i-a umbrit pe ei. Şi din nor s-a auzit un glas: „Acesta este Fiul Meu cel Iubit; pe Acesta să-L ascultaţi!”. Şi după ce s-a auzit mărturisirea aceasta a Tatălui din ceruri, a încetat vedenia aceea. Atât Ilie, cât şi Moise s-au întors înapoi în rai, iar Iisus a rămas singur şi n-au mai văzut apostolii nimic. Şi spăimântându-se ei, Mântuitorul le-a spus: „Vedeţi, ne coborâm acum de pe munte; să nu spuneţi nimănui vedenia aceasta până ce Fiul Omului va învia din morţi!” (Marcu 9, 7-9). Dar să vedem cum se tâlcuiesc aceste mari minuni, ce s-au întâmplat acolo. De ce oare Hristos a ales tocmai Muntele Taborului din Galileea, ca să se schimbe la faţă, şi nu alt munte? Iată de ce: pentru că o mie de ani mai înainte a proorocit dumnezeiescul David că acest munte se va bucura de slava lui Dumnezeu. Căci zice: „Taborul şi Ermonul întru slava Ta se vor bucura”. Deci, trebuia să se plinească Scriptura ca Taborul să se bucure împreună cu cei ce L-au înconjurat pe Iisus, cu cei trei dumnezeieşti ucenici ai Săi. Pentru aceasta a ales Iisus muntele Taborului.Dar pentru care pricină au venit de faţă la dumnezeiasca Lui schimbare la faţă acei mari prooroci, Moise şi Ilie? Iată pentru care: când mai înainte cu şase zile întreba Mântuitorul pe Petru şi pe ceilalţi ucenici: „Cine zic oamenii că sunt Eu?”, ei au zis: „Unii zic că eşti Ilie, alţii Moise, alţii Ieremia, iar alţii altul din proorocii cei de demult”. Şi acuma Mântuitorul, chemând la dumnezeiasca Sa schimbare la faţă pe Ilie şi pe Moise, a vrut să le arate dumnezeieştilor Săi ucenici că El nu este nici Ilie şi nici Moise, ci Dumnezeul lui Ilie şi al lui Moise. Le-a arătat deci: nu sunt prooroc, ci Dumnezeul proorocilor. Dar pentru care pricină Petru a zis către Hristos: „E bine să facem aici trei colibe…”? A fost din pronia lui Dumnezeu să zică el aşa, să-şi închipuie că e bine să facă acolo trei corturi, unul lui Iisus, altul lui Moise şi altul lui Ilie. Iar Dumnezeu Cuvântul, Hristos, i-a spus lui Petru, oarecum explicându-i: „Ascultă, Petre, tu cugeţi încă omeneşte despre Mine; tu încă crezi că Eu am nevoie de colibă ca să stau aici pe Tabor? Am să-ţi arăt Eu Cine sunt. Eu pot să fac colibă din norii din cer, Eu voi acoperi tot muntele cu o colibă de aur luminos, plin de raze de lumină. Îţi voi arăta că n-am nevoie de colibe omeneşti. Eu sunt Acela Care am acoperit cu nor tot poporul lui Israel patruzeci de ani în pustie şi pot să fac aici colibă de nor, să vă acopăr şi pe voi. Eu sunt Acela Care am dat legea lui Moise în Sinai şi am putut să-l chem pe el aici de faţă. Eu sunt Dumnezeul lui Ilie, Care M-am arătat în Horeb şi l-am chemat de faţă, ca să ştii că Eu sunt Dumnezeul proorocilor, Acela Care n-am nevoie de colibe făcute de mâini omeneşti”.Dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul spune că atunci Taborul avea chipul Bisericii (Cuvântul la Schimbarea la Faţă a Domnului). Dar de ce avea atunci chipul Bisericii lui Dumnezeu? Iată de ce: acolo erau de faţă amândouă Testamentele. Acolo a văzut Moise, începătorul legii vechi, pe Hristos, Începătorul şi Dătătorul legii darului. Acolo a văzut iconomul Tatălui pe epitropul lui Dumnezeu, pe marele Petru Apostolul. Acolo a văzut Ilie, feciorelnicul legii vechi, pe Ioan Evanghelistul, feciorelnicul legii noi. Acolo Moise cel sfânt a văzut pe Petru cel sfinţit. Acolo cel ce s-a suit la cer cu foc a văzut pe cel ce s-a rezemat pe pieptul cel de văpaie al lui Dumnezeu întrupat, pe Ioan Evanghelistul. Acolo au văzut proorocii pe Hristos, Care a creat şi pe prooroci, şi pe apostoli, ca Unul Ce-a a dat legea cea veche în Sinai, şi pe cea nouă o a desăvârşit în Ierusalim. Dar oare numai Mântuitorul S-a schimbat la faţă, sau şi unii dintre sfinţi? Cu adevărat, şi unii dintre sfinţi. Dacă ştiţi Scriptura şi aţi citit Vieţile Sfinţilor, aţi aflat că şi sfinţii lui Dumnezeu s-au schimbat la faţă, nu numai Hristos. Dar alta a fost Schimbarea la Faţă a lui Dumnezeu Cuvântul şi alta a fost schimbarea la faţă a sfinţilor Lui. Schimbarea la Faţă a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos a fost preaminunată şi în chip străin. Lumina cea din Tabor, care lumina la faţă pe Hristos, nu izvora din faţa Lui, ci dinlăuntrul Lui, din tot trupul, că era Dumnezeu întrupat. Lumina cea din Tabor a lui Hristos n-a venit din afară, ca să-L lumineze pe El, ci lumina dinlăuntru iradia şi în afară, căci El era izvorul luminii celei veşnice şi nemărginite. Iar sfinţii care s-au schimbat la faţă, au avut lumina nu de la ei, ci de la Dumnezeu. Aşa a fost Set, feciorul lui Adam, şi Moise, care s-a schimbat la faţă când a venit cu legea de pe Muntele Sinai, că, după cum spune dumnezeiasca Scriptură, nu puteau fiii lui Israil să privească la dânsul, de strălucirea feţei lui, şi se acopereau cu un văl, ca să nu-i orbească (Ieşirea 34, 30).Aşa s-au schimbat la faţă şi unii dintre sfinţii mari ai Noului Aşezământ, ca Marcu Ascetul, Ava Siluan, Ava Sisoe cel Mare şi mulţi alţii, care străluceau ca soarele în anumite momente (Pateric, cap. 34). Dar sfinţii nu aveau lumina din ei, ci îi lumina din afară darul Sfântului Duh, pe când lumina cea din Tabor, sau Schimbarea la Faţă a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, era dinlăuntrul Lui, era din izvorul luminii celei gândite şi negrăite a dumnezeirii Lui (Sfântul Grigorie Palama).Dar oare ce zice Hristos la Schimbarea Sa la Faţă în chip tainic lui Petru? Iată ce zice, cum dogmaticesc Sfinţii Părinţi: „Tu, Petre, vrei să rămânem pe Tabor, tu vrei să facem aici trei colibe. Dar de ce vrei să rămânem aici? Pentru că ai văzut aici lumină, strălucire, slavă, bucurie, mângâierea Sfântului Duh; ai auzit aici glasul Părintelui Meu, Care M-a adeverit pe Mine cine sunt, a adeverit dumnezeirea Mea şi al cui Fiu sunt. De aceea vrei să rămân pe Tabor. Dar Eu, Petre, n-am venit să rămân pe Tabor, Eu am venit să-ţi spun ţie şi să-ţi arăt ţie şi celorlalţi doi ucenici cine sunt Eu. Tu, cu şase zile în urmă, mă opreai să merg la patima cea de bună voie. Când ţi-am spus că merg la Ierusalim să sufăr, să pătimesc şi să mor pentru mântuirea neamului omenesc, ai zis: «Nu, Doamne, să nu-ţi fie Ţie una ca aceasta! Cruţă-Te pe Tine, Doamne!» (Marcu 8, 32). Iar Eu te-am suit pe Tabor şi ţi-am arătat slava dumnezeirii Mele, nu atâta cât este, ci cât poţi tu cuprinde ca om, ca să nu orbeşti cu ochii şi să nu mori. Ţi-am arătat că Eu nu de silă, nu de frică merg la patimă, ci de bună voie. Ţi-am arătat slava aceasta, ca tu să înveţi pe fraţii tăi, să propovăduieşti cu Iacov şi cu Ioan slava dumnezeirii Mele, pe care aţi văzut-o aici, în muntele cel sfânt, celorlalţi ucenici şi la toată lumea, ca să ştie toţi că Eu nu am fost numai om, ci şi Dumnezeu. De aceea am voit mai înainte de patimă să vă arăt vouă slava Mea, pe cât este cu putinţă omului a o vedea”. Deci zicea Hristos lui Petru, în chip tainic: „Petre, dacă Eu voi rămânea pe Tabor, să-mi faci colibă aici, oare cuvintele Scripturii cine le va împlini? Dacă Eu voi rămânea pe Tabor, oare cuvintele acelea scrise: «Împărţit-au hainele Mele loruşi şi pentru cămaşa Mea au aruncat la sorţi» (Psalmii 21, 20) cui se vor potrivi? Dacă Eu voi rămânea pe Tabor, cu cine se vor împlini cuvintele: «Dat-au spre mâncare mie fiere şi în setea mea m-au adăpat cu oţet»? Dacă voi rămânea pe Tabor, cum se vor împlini cele ce zice proorocul Osea: «Vedea-vor pe Cel pe Care L-au împuns»? Dacă Eu voi rămânea pe Tabor, cum se vor împlini proorociile lui Isaia, care zice: «Dat-am spatele Meu spre bătăi şi obrazul Meu spre pălmuire, şi n-am întors faţa Mea de către ruşinea scuipărilor» şi «prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat» (Isaia 53, 5)? Dacă Eu voi rămânea, aici, pe Tabor, după cum zici tu, cum se vor împlini cuvintele acelea care zic că [Mesia] «cu cei fărădelege S-a socotit» (Isaia 53, 9). Şi când se vor împlini cuvintele vieţii celei veşnice, dacă Eu nu Mă voi pogorî în iad spre a învia pe cei morţi şi a mă face începător al vieţii morţilor?”. Acestea parcă le spunea Hristos în taină lui Petru: „Nu, Petre, nu trebuie să rămân Eu pe Tabor; Eu trebuie să trec de aici pe celălalt munte, pe Golgota!”. Aşa suntem noi, creştinii şi monahii, când avem bucuria Duhului Sfânt, când străluceşte în sufletele noastre câte o rază de mângâiere, de bucurie duhovnicească, când auzim o cântare bisericească, o predică frumoasă, o evanghelie: avem o bucurie duhovnicească şi o mulţumire sufletească aşa de mare că am vrea să rămânem pururea în acele momente, să nu mai avem scârbe, să nu mai avem rane, să nu mai avem dureri, să nu mai avem întâmplări grele în viaţa aceasta, ci să rămânem în aceste bucurii. Dar nu se poate, fraţilor! Trebuie să mergem de la Tabor la Golgota, să primim paharul Domnului. Căci ce zice? „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema” (Ps. ). Adică, orice creştin trebuie să primească paharul pe care l-a primit Hristos în Grădina Ghetsimani, sau sfintele Sale patimi, dacă vrea să fie următor al lui Iisus Hristos, într-o măsură oarecare.Nu se poate mântui nimeni numai cu bucurii duhovniceşti, numai cu mângâierile Duhului Sfânt şi cu viaţa paşnică şi liniştită. Dar de ce? Hristos ne-a spus nouă: „În lume, necazuri veţi avea” şi „prin multe scârbe vi se cade să intraţi în împărăţia cerurilor” (Romani 18, 17; I Petru 4, 13). Aşa fraţii mei, când avem bucurii şi mulţumiri duhovniceşti şi veselia cea duhovnicească în inimă, să nu ne oprim aici, ci să ne gândim că trebuie să trecem de la aceste momente la altele, adică să primim să suferim cu dragoste şi bucurie, să răbdăm toate scârbele şi întâmplările grele pentru împărăţia cerurilor, adică să-L urmăm pe Hristos de la Tabor şi la Golgota.Dar oare Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut această mare minune şi a împlinit această minune a Sa pe pământ pentru prima dată pe un munte? Nu mai avem în dumnezeiasca Evanghelie şi alte învăţături şi pilde care ne arată că Hristos S-a folosit de munţi pentru iconomia întrupării Sale şi pentru a da unele învăţături de mântuire neamului omenesc? Ba da. Hristos, după ce S-a botezat, zice dumnezeiasca Evanghelie, a fost dus de Duhul în pustie şi a postit acolo în muntele Carantania 40 de zile şi 40 de nopţi, ispitindu-se de satana (Matei 4,1-2), când I-a înfăţişat cele trei mari atacuri: al lăcomiei pântecelui, când a spus să facă pietrele pâini; al slavei deşarte, când L-a pus pe aripa bisericii şi I-a spus să Se arunce jos, spunându-i din Scriptură: „Scris este: îngerilor Săi va porunci să Te sprijine, să nu se împiedice de piatră piciorul Tău” şi al iubirii de avuţii (când L-a suit pe un munte înalt şi I-a arătat toată lumea, zicând că toate I le dă Lui dacă Se va închina satanei – Matei 4, 9). Deci, încă de la începutul misiunii Sale, Hristos, înainte de a începe propovăduirea, a folosit muntele şi pustia. În Muntele Carantania şi în pustia Iudeii a avut loc începutul misiunii celei duhovniceşti a lui Iisus Hristos. Pe urmă vedem şi alte întâmplări pe munte. În munte a predicat Hristos şi a aşezat cele nouă fericiri ale Bisericii.Adeseori Se suia Hristos în munte seara şi Se ruga singur toată noaptea (Matei 14, 23). De pe munte S-a înălţat Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos la cer. Pe munte Sa schimbat la faţă. Pe munte S-a răstignit. Vedeţi că, de la Botez şi până la Înălţare, multe întâmplări din viaţa Mântuitorului s-au săvârşit pe munţi. Şi nu în zadar sau fără rost s-au petrecut aceste întâmplări pe munţi. Viaţa Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este prototipul, adică modelul cel veşnic al creştinilor, al vieţii creştineşti, şi va fi aşa în veacul veacului. Oare nu şi proorocii s-au folosit de munţi? Oare legea veche nu s-a dat pe Muntele Sinai? Oare Moise nu s-a rugat pe munte împotriva lui Amalec? Oare Ilie n-a văzut pe Dumnezeu în Horeb? Şi câte ca acestea! Iar, după Înălţarea Domnului, sfinţii cei mai mari, ca Sfântul Antonie cel Mare, s-au nevoit în munte. La fel Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Arsenie cel Mare, Sfântul Sisoe cel Mare, Sfântul Pamvo, Ava Marcu de la peşteră, care n-a văzut 85 de ani faţă de om şi a vieţuit în Muntele Francesc şi a mutat muntele cu rugăciunea. Şi nu ajunge vremea să spun de atâţia mii şi zeci de mii de pustnici şi sfinţi care, urmând lui Hristos, s-au retras din deşertăciunea lumii şi au voit mai bine cu fiarele şi păsările cerului să fie în pustie, decât cu lumea cea vicleană şi plină de răutăţi. Dar de ce în munte şi în pustie? Iată de ce: sfinţii lui Dumnezeu cei mari şi pustnicii s-au retras din lume, din vâltoarea lumii şi din valurile pline de zgomot, de răutăţi şi de vicleniile cele fără de număr; s-au retras în pustie ca să scape de trei războaie. Care sunt acelea? De auzire, de vedere şi de vorbire. Noi avem desigur cinci simţiri şi toate sunt punţi ale păcatului. Dar mai cu seamă ochii şi urechile. Însă şi limba, dacă nu o înfrânăm, este o mare răutate, cum zice Sfântul Apostol Iacov. Deci, sfinţii s-au retras în munţi ca să scape de aceste trei feluri de răutăţi: să nu aibă cu cine vorbi, să nu vadă pe nimenea, să nu audă pe nimenea şi să stea pururea în comunicare cu Dumnezeu, prin sfânta rugăciune şi meditaţiile sfinte, ca să-I urmeze lui Iisus Hristos, Care adesea se ruga singur în munte, noaptea şi uneori chiar ziua.