Nădejdea învierii şi a vieţii veşnice

În vremea aceea erau în Efes şapte tineri în rânduiala ostăşească. Ei erau fii de cetăţeni cinstiţi şi mari, numele lor fiind: Maximilian, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian şi Antonin. Aceştia, deşi erau născuţi din feluriţi părinţi, erau cu un suflet întru credinţa şi în dragostea lui Hristos. Ei petreceau împreună în rugăciune şi în postiri, răstignindu-se împreună cu Hristos prin omorârea trupurilor lor şi prin păzirea curăţiei celei neprihănite. Şi văzând în toate zilele răutăţile ce se făceau creştinilor şi uciderile cele cumplite, îşi zdrobeau inimile lor, suspinând şi plângând. Deci pe când împăratul Deciu cu toţi păgânii mergeau la jertfe, ei se abăteau şi, intrând în biserica creştinească, se aruncau la pământ înaintea lui Dumnezeu şi, presărându-şi ţărână pe cap, se rugau cu tânguire. Făcând ei astfel, au aflat oarecare pânditori, care s-au dus la împărat, iar acesta a cerut să fie prinşi. Fiind de neam bun şi văzând tinereţea şi frumuseţea lor tiranul i-a eliberat şi le-a mai dat un timp de gândire, dar ei au continuat să se arate prin fapte slujitori ai Nemuritorului Împărat. Fugind din calea prigonirii s-au ascuns într-o peşteră care a fost astupată din poruncă împărătească.Milostivul şi iubitorul de oameni Dumnezeu, Care totdeauna poartă grijă de cele folositoare Bisericii Sale şi se îngrijeşte de robii Săi, a poruncit acestor şapte tineri să adoarmă cu oarecare străină şi minunată adormire, ca Cel ce voia să facă printr-înşii în vremea viitoare o minune preaslavită şi să încredinţeze pe cei care se îndoiau de învierea morţilor. De aceea, sfinţii au adormit cu somn de moarte, căci sufletele lor erau păzite în mâinile lui Dumnezeu, iar trupurile lor, ca şi cum ar fi dormit, zăceau în peşteră, nestricate şi neschimbate.Păgânul împărat Deciu a pierit şi după dânsul alţi împăraţi păgâni şi prigonitori ai Bisericii lui Dumnezeu au pierit fiecare întru a sa vreme. Şi ridicându-se marele Constantin împărat al creştinilor şi, după mulţi ani, ajungând sceptrul în mâinile binecredinciosului împărat Teodosie cel Tânăr, în zilele lui s-au sculat nişte eretici care ziceau că nu este învierea morţilor, pe care Insuşi Hristos a poruncit Bisericii Sale să o aştepte fără îndoială. Şi se îndoiau mulţi de aceea; şi nu numai mireni, ci şi unii episcopi au căzut în eresul acela. Deci se ridicase prigoană asupra dreptcre-dincioşilor de la cei mai mari boieri ai palatelor împărăteşti şi de la arhiereii cei rătăciţi din calea cea dreaptă, între care era înainte-mergător la toată răutatea Teodor, episcopul Egheniei. De aceea, unii din acei eretici ziceau că după moarte nu va fi oamenilor nici un fel de mângâiere, pentru că cei ce mor cu trupul, mor şi cu sufletul, şi amândouă se nimicesc. Iar alţii ziceau că numai singure trupurile, în mormânt stricându-se, vor pieri, iar sufletele vor avea răsplătirea lor, fără de trupurile cele pierite prin stricăciune; pentru că se întrebau cum vor putea să învie şi să se scoale după atâtea mii de ani trupurile acelea, din care nici praful nu se mai găseşte. Aceasta era o socoteală eretică, căci nu luau în seamă cuvintele Domnului Hristos din Evanghelie: Morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia... Nici cele ce sunt scrise în proorocia lui Daniil: Cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii spre viaţa veşnică, iar alţii spre ocară şi spre înfruntare veşnică. Nici cele grăite de Dumnezeu prin proorocul Său, Iezechiel: Iată, Eu voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi din mormintele voastre, poporul meu. Neaducându-şi aminte de acestea, tulburau Biserica lui Dumnezeu foarte mult. Iar împăratul Teodosie era în mare mâhnire, văzând tulburarea Bisericii, şi se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, cu post şi multe lacrimi, ca însuşi Făcătorul tuturor să fie doctor al vătămării aduse Bisericii Lui. Iar Domnul cel multmilostiv, Care nu voieşte să rătăcească şi să piară cineva de la credinţa cea adevărată, a auzit rugăciunea împăratului şi suspinele cu lacrimi ale credincioşilor celor mulţi şi a descoperit tuturor la arătare taina cea aşteptată a învierii morţilor şi a vieţii veşnice. Insă aceasta a descoperit-o în acest chip: un bărbat oarecare, anume Adolie, care era stăpânul muntelui ce se numea Ohlon, unde era peştera cea astupată cu tinerii cei adormiţi, acela având acolo locuinţa sa, a voit, după rânduiala lui Dumnezeu, să zidească un staul pentru oile sale. Şi începând să-l zidească, slugile lui luau pietre pentru zidărie din acelea cu care de demult se astupase peştera, însă nu ştiau că acolo este peşteră, ci socoteau că aşa sunt pietrele în munte. Deci trăgându-le din munte, au făcut o gaură în gura peşterii cât putea să intre omul. Într-acea vreme, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce stăpâneşte viaţa şi moartea, Care a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile, a înviat şi pe aceşti şapte tineri, care adormiseră de mulţi ani. Şi au înviat aceşti sfinţi mucenici după porunca Lui cea dumnezeiască, ca şi cum s-ar fi deşteptat din somn şi, sculându-se, au dat lui Dumnezeu lauda cea de dimineaţă. Apoi, după slavoslovia lui Dumnezeu, s-au sărutat unul pe altul, după obicei, pentru că ei credeau că se deşteptaseră din somnul cel de noapte, nefiind nici un semn de moarte într-înşii. Hainele le erau întregi, trupurile neschimbate, ba chiar înflorite cu sănătate şi cu frumuseţile tinereţilor, şi după toate erau în aşa chip, ca şi cum erau adormiţi de seara şi sculaţi de dimineaţă.