Călătoria minunată

Sălăşluindu-se Antonie în pustie cu acei monahi plăcuţi lui Dumnezeu, s-a îmbrăcat în chipul monahicesc şi a vieţuit acolo 20 de ani, în ascultare şi în nevoinţe pustniceşti. Apoi călcătorii de lege ridicând asupra binecredincioşilor creştini prigoana cea desăvârşită şi ajungând aceea şi la locaşurile pustniceşti, mulţi au fost prinşi şi munciţi, iar monahii abia au fugit de acea prigonire, fiecare unde putea să se ascundă. Atunci Cuviosul Antonie, ducându-se de acolo, a trecut prin pustietăţi şi prin locuri neumblate, şi găsind la marginea mării o piatră, a stat pe ea, rugându-se neîncetat lui Dumnezeu ziua şi noaptea. El nu avea nici colibă, nici acoperământ, iar ca hrană avea ceea ce adusese cu el din locaşul său cel pustnicesc şi rodul pe care îl dădea pustia cea de lângă mare. Şi mânca din ea foarte puţin, o dată pe săptămână, postind de Duminică până Duminică. Şi vieţuind el pe acea piatră un an şi două luni, în anul 6614 de la facerea lumii - 1106 după Hristos -, în a cincea zi a lunii septembrie, s-au ridicat nişte vânturi mari şi marea s-a tulburat foarte şi valurile se ridicau până la piatra pe care era cuviosul. Şi deodată, repezindu-se un val, a ridicat piatra pe care stătea cuviosul şi l-a dus ca într-o corabie uşoară. O, minune preaminunată! Cine a văzut vreodată sau a auzit să plutească piatra deasupra apei? Însă poruncii dumnezeieşti toate îi sunt slujitoare şi piatra plutea pe mare mai presus de fire, fiind purtată de valuri, dar mai ales de puterea dumnezeiască; iar Antonie, robul Domnului, şedea pe dânsa, rugându-se întru nevoinţă. O, ce fel de nădejde avea acest bărbat minunat! Cât de tare era nădejdea lui în Dumnezeu! Că, fiind în aşa de mare primejdie, nu s-a temut, nici nu s-a deznădăjduit, ci întemeindu-şi mintea întru Dumnezeu, s-a lăsat în voia Lui, având înaintea ochilor pe Preacurata Fecioară Maria. Şi i se părea că vede sus în nor - precum singur a spus mai pe urmă la nişte bărbaţi duhovniceşti -, pe Preacurata Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, ţinând în mâini pe preaveşnicul său Prunc, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Deci cuviosul, fiind cu totul în bucurie duhovnicească, nu băga de seamă acea înotare înfricoşată prin mijlocul valurilor mării; ci, ca fiind fără de trup, se uitase pe sine şi se îndulcea de acea vedenie, luminat fiind de aceea ca şi de o rază dumnezeiască. Şi i-a fost înotarea din părţile Romei, pe ocean, şi pe râul Neva, pe iezerul Ladojoscului şi pe râul Volga, pe deasupra apelor, împotriva repejunilor negrăite, până ce a ajuns la marea cetate Novgorod. Acolo piatra a stat noaptea la mal, unde este mănăstirea. Şi a auzit cuviosul clopotele de la cântarea de noapte şi s-a înspăimântat, părându-i-se că l-a adus iarăşi la Roma, deoarece nu ştia încotro l-a povăţuit porunca lui Dumnezeu.