Descoperirea Sfintelor Moaşte

În noaptea unei vineri, în ceasul al treilea, odihnindu-se el, i s-a arătat în vedenia visului un bărbat bătrân, înalt la stat, bineîncuviinţat şi înfrumuseţat cu cărunteţile, având barbă lungă, îmbrăcat cu o haină albă, care era împestriţată cu picături în chipul aurului, închipuind asemănări de cruci pe ea, iar în mâna sa avea un toiag de aur, cu care îmboldind în coaste pe preot, l-a strigat de trei ori, chemându-l pe nume: „Luchiane, Luchiane, Luchiane!”, şi a început a grăi: „Mergi în cetatea Ierusalimului şi spune Sfântului Ioan arhiepiscopul: «Până când vom sta închişi şi nu ne deschizi nouă? Căci în vremea arhieriei tale ni se cade nouă să fim arătaţi! Deci deschide fără de zăbavă mormântul nostru, unde, din nebăgare de seamă, zac moaştele noastre, pe de o parte fiind udate de ploi, iar pe de alta fiind călcate de picioarele celor necredincioşi! Şi nu mă îngrijesc atâta de mine, pe cât de acei sfinţi vrednici de mare cinste, care zac împreună cu mine. Deschide-le pe acelea, ca să deschidă Dumnezeu lumii uşile milostivirii Sale, fiindcă este cuprinsă de multe primejdii!»” Iar preotul Luchian, înspăimântându-se, a întrebat pe bărbatul ce i se arătase lui, zicându-i: „Cine eşti tu, domnule, şi cine sunt cei ce zici că sunt cu tine?” Iar acela a răspuns: „Eu sunt Gamaliel, învăţătorul lui Pavel, apostolul lui Hristos, şi împreună cu mine se odihneşte Ştefan arhidiaconul, cel ucis cu pietre de evrei şi de arhiereii Ierusalimului, pentru credinţa lui în Hristos. Acela fiind aruncat spre mâncarea câinilor, a fiarelor şi a păsărilor, l-am luat noaptea şi, aducându-l în acest sat al meu, l-am pus în peştera mea în mormântul gătit mie, vrând să am parte cu dânsul întru înviere şi în darul lui Dumnezeu. Iar în alt mormânt, în aceeaşi peşteră, este pus Nicodim, cel ce a fost învăţat sfânta credinţă de Insuşi Domnul Hristos şi a primit Sfântul Botez de la apostoli, după înălţarea Domnului. De al cărui botez şi de credinţa sa cea întru Hristos aflând evreii, s-au umplut de mânie şi voiau să-l ucidă pe dânsul, ca şi pe Ştefan, însă n-au făcut aceasta pentru cinstea mea, fiindcă îmi era rudenie; ci au luat de la dânsul dregătoria, iar averea lui au adăugat-o la averile bisericeşti. Apoi, blestemându-l, l-au izgonit din cetate cu multe ocări şi cu necinste, iar eu l-am primit pe dânsul în satul meu şi l-am hrănit până la sfârşitul lui. Şi sfârşindu-se, l-am îngropat aproape de moaştele întâiului Mucenic Ştefan. Tot acolo am îngropat în al treilea mormânt şi pe Aviv, prea iubitul meu fiu, care, împreună cu mine, a primit Sfântul Botez de la apostolii lui Hristos, când era în vârstă de douăzeci de ani. El murind înainte de mine, l-am îngropat în mormântul al treilea, cel săpat în peretele peşterii, cu care împreună am pus să fie aşezat şi trupul meu, pe când muream”. Preotul iarăşi l-a întrebat, zicându-i: „Unde vă vom căuta pe voi?” Gamaliel a răspuns: „Caută-ne înaintea satului spre partea de miazăzi, la ţarina care se numeşte de la Gravi, adică ţarina bărbaţilor lui Dumnezeu”. Zicând aceasta, s-a făcut nevăzut, iar preotul, deşteptându-se, a lăudat pe Dumnezeu.