Nevoinţa Cuvioasei Irina, egumena Mănăstirii Hrisovalant

Avea darul lui Dumnezeu, care o acoperea tăinuit şi o învăţa cele folositoare şi fără de care omul nu poate săvârşi nici un bine, după cum Însuşi Domnul a zis: Fără de Mine nu puteţi să faceţi nimic! Şi: Cel ce petrece întru Mine şi Eu întru dânsul, acesta aduce mult rod... Deci acestea a rodit întru Hristos de-a pururea pomenita Irina, ca un pământ bun şi de bună treabă. Ea atât de mult a bineplăcut lui Dumnezeu şi la toate surorile, încât toate se minunau de dânsa. Căci, ca şi cum ar fi fost roabă cumpărată cu bani, aşa se supunea tuturor cu smerenie neasemuită şi pe nici una n-a smintit şi n-a întristat vreodată. De aceea toate o iubeau şi o aveau după cuviinţă întru multă evlavie, căci nu numai la slujbele cele trupeşti era fără pregetare, ci şi la cele duhovniceşti şi mai mult, nelipsind niciodată de la obşteasca slujbă. Iar la chilie ea citea vieţile cuvioşilor celor îmbunătăţiţi, ca să urmeze petrecerii lor şi să înveţe pe surori, îndemnându-le la isprăvile cele asemenea. Deci, într-o zi, citind viaţa marelui Arsenie şi văzând cum stătea de multe ori rugându-se de seara până dimineaţa, a râvnit acelei minunate fapte bune - ca o următoare a îngerilor - şi a cerut binecuvântare de la egumenă să săvârşească o nevoinţă ostenitoare ca aceea. Iar egumena întâi pregeta să-i dea binecuvântare, căci se temea ca nu cumva să se îmbolnăvească de multa osteneală a nevoinţei; dar pe urmă, văzând-o că are neasemănată osârdie pentru aceasta, i-a dat voie, cunoscând multa ei smerenie şi măsură. Deci Sfânta Irina a început această nevoinţă ostenitoare şi mai presus de om, neavând nici un an întreg de când venise în mănăstire, dar dumnezeiescul dar a împuternicit-o şi atât a sporit în această nevoinţă, încât stătea de multe ori de seara până dimineaţa, având mâinile ridicate în sus ca Moise, şi toată noaptea se ruga, şi de multe ori de dimineaţă până la apusul soarelui. Altădată stătea toată ziua şi toată noaptea şi nicidecum nu se mişca, iar egumena şi mai mult se minuna. Şi au trecut trei ani din ziua în care a început o nevoinţă ca aceasta, şi văzând-o diavolul, urătorul binelui, se scârbea prea mult şi se amăra. Deci se silea s-o prindă pe ea în cursă cu vreo cădere sufletească; dar, ca un neputincios ce era, nu putea, pentru că toate patimile le biruise pururea pomenita şi atât a supus pe trup duhului, încât defăima toate cele trupeşti - desfătarea, slava, banii şi îmbrăcămintea -, şi le ura desăvârşit. Ea nu avea două haine, ci numai una pe care o îmbrăca la Paşti, fiind nouă. Pe aceea o purta un an, fără a o scoate nicidecum, nici nu o spăla, ci numai iarăşi la Sfintele Paşti lua alta nouă; iar pe cea veche o dăruia la vreun sărac. Desfătarea ei era numai pâine şi apă o dată pe zi, şi puţine verdeţuri. Iar slava atât a defăimat-o, încât primea să cureţe ieşitorile, şi nu socotea câtuşi de puţin mărirea neamului său. Deci, neputând diavolul s-o biruiască pe ea cu lucrul, ca să săvârşească vreun păcat, semăna în mintea ei neghine, aducându-i aminte de desfătarea cea de mai înainte şi îndemnând-o la dezmierdările trupeşti; dar în deşert se muncea neputinciosul, căci ea cunoştea bântuirea, ca o iscusită, şi mărturisea egumenei asuprirea, şi astfel se izbăvea de ispita diavolului, nevoindu-se ca şi mai înainte.