Eu sunt din neamul lui Hristos

Într-una din zile, ighemonul Urban, vrând să cerceteze pe fiica sa şi să se închine zeilor săi, s-a suit în palatul cel de sus. Dar, nevăzându-şi idolii, întrebă pe Hristina: "Unde sunt zeii?" Iar ea tăcea. Chemând slugile, le-au întrebat de zei; iar ele i-au spus, ceea ce a făcut fiica sa zeilor. Umplându-se el de mânie, a început a bate pe fecioară peste obraz, zicându-i: "Ticăloaso, ce ai făcut zeilor?" Iar ea nu voia să-i răspundă. După aceea, sfânta, deschizându-şi gura, a mărturisit pe Unul adevăratul Dumnezeu, Cel ce petrece în cer, pe Ziditorul a toate, iar pe cei ce se numeau zei, fiind făcuţi din aur şi argint, i-a numit diavoli şi idoli fără simţire, spunându-i cum i-a sfărâmat cu mâinile sale. Atunci Urban, umplându-se de mai multă mânie, a tăiat cu sabia pe toate slugile. Iar pe fiică a început s-o muncească cu diferite munci. Mai întâi a bătut-o fără cruţare cu vergi şi vine de bou, apoi a legat-o şi a aruncat-o în temniţă. Înştiinţându-se maica ei de acest lucru, a alergat la dânsa, plângând şi tânguindu-se, şi o îndemna să se lepede de Hristos şi să se întoarcă la zeii părinteşti. Dar muceniţa lui Hristos, nici nu voia să audă cuvintele maicii sale, ci mai ales se lepăda chiar de dânsa singură, zicând: "Să nu mă numeşti pe mine fiica ta. Nu ştii oare că am numele lui Hristos, pe Care nimeni din neamul vostru nu s-a învrednicit a-L cunoaşte? Eu acum nu sunt din neamul vostru, ci din al lui Hristos, cu numele şi cu lucrul; pentru că m-am unit cu Hristos, Împăratul cel ceresc. Aceluia-I sunt roabă şi fiică şi El îmi este tată şi maică şi stăpân". De aceea, maică-sa plângea mult şi nesporind nimic, s-a mâhnit. Trecând noaptea şi sosind ziua, Urban, fiind pornit de diavol spre răutate şi uitând dragostea cea firească către fiica sa, a şezut la judecată, vrând să muncească pe Sfânta Hristina, nu ca pe o fiică a sa, ci ca pe o străină şi mare făcătoare de răutate. Sfânta fiind scoasă din temniţă la judecată, multe femei văzând-o pe ea, ziceau: "Dumnezeul roabei Tale, Hristina, ajută-i, căci la Tine a alergat!" Deci, Hristina, mieluşeaua lui Hristos, stătea înaintea lui Urban, nu ca înaintea tatălui ei, ci ca înaintea unui muncitor şi a unei fiare mâncătoare de trupuri. Urban a început a o momi pe dânsa, zicându-i cu vicleşug: "Mi-e milă de tine, fiica mea, şi mă rog ţie, apropie-te de zeii noştri cei mari şi să le aduci jertfă cu mine, ca să te miluiască şi să-ţi ierte păcatul tău, pe care l-ai făcut. De nu vei face aceasta, apoi nici eu nu te voi milui şi nu te voi numi fiica mea". Sfânta a răspuns: "Mare bucurie îmi vei face, de nu mă vei numi fiica ta; pentru că am ca tată pe Ziditorul meu". Urban, aprinzându-se de mare mânie, a poruncit să o spânzure pe fecioară la muncire, să-i strujească cu fiare ascuţite şi să-i zdrobească curatul ei trup cel fecioresc. Atât i-au strujit trupul ei, încât i se vedeau oasele goale. După ce au dezlegat-o de la muncire şi a văzut carnea sa zdrobită şi căzută de pe dânsa, zăcând pe pământ, ea, adunând-o, a aruncat-o în obrazul tatălui său, zicându-i: "Iată, mănâncă carnea fiicei tale!" El, mâniindu-se mai mult, a întins pe sfânta pe o roată de fier şi, aprinzând foc sub dânsa, a poruncit să toarne pe trupul ei untdelemn fiert. Astfel, învârtind roata, o trecea prin foc şi fecioara se frigea ca un peşte sau ca nişte carne de mâncare. Deci, nu era cu putinţă firii omeneşti şi mai ales celei femeieşti, să fie într-o muncă ca aceea; dar Dumnezeu îi ţinea viaţa roabei Sale şi o întărea pe dânsa, spre mărirea numelui Său cel Sfânt şi spre ruşinarea păgânilor. Sfânta Hristina, fiind astfel muncită, slăvea pe Dumnezeu şi se ruga către El; iar sfinţii îngeri stăteau nevăzuţi înaintea ei, uşurându-i durerile. Apoi, fără de veste, ieşind o văpaie mare de foc, cu porunca lui Dumnezeu, s-a repezit la acei păgâni, care stăteau împrejur, şi a ars ca la o mie din ei. Urban, neştiind ce să-i mai facă ei, a poruncit să o arunce în temniţă. Sfânta rugându-se, i s-a arătat îngerul Domnului şi a tămăduit-o de răni, făcând-o sănătoasă peste tot trupul şi i-a dat ei hrană pe care i-o adusese. Astfel s-a întărit muceniţa şi lăuda pe Dumnezeu. După aceasta, tatăl ei a poruncit s-o arunce în mare; iar slujitorii, luând pe roaba lui Hristos, au pus-o în corabie şi au dus-o departe de mal. Deci, legându-i o piatră mare de grumaz, au aruncat-o în apă. Dar sfânta, sprijinindu-se de mâinile Celui fără de trup, umbla pe ape ca pe uscat. Marea aceea i-a fost ei scăldătoarea Sfântului Botez, pe care o dorea, şi un nor luminos a umbrit-o pe ea şi s-au auzit cuvinte de sus, grăindu-se deasupra ei, adică numele Preasfintei Treimi, după săvârşirea Sfântului Botez. Ea a văzut pe Domnul arătându-i-se şi zicându-i cuvinte aducătoare de bucurie. Deci, ieşind la uscat, s-a arătat înaintea feţei tatălui său şi l-a înspăimântat. Pentru că păgânul se mira şi se înspăimânta, văzând pe sfânta fecioară, ieşind vie din mare. Văzând el atâtea minuni, nu cunoştea puterile lui Dumnezeu, ci socotea că aceea este vrajă. Atunci el a poruncit s-o arunce în temniţă, vrând ca a doua zi s-o taie pe dânsa. Dar în acea noapte, el însuşi a fost tăiat de coasa morţii. Iar sfânta a rămas vie în temniţă, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu.