Când am venit eu la Sfântul Munte am căutat dintru început pe pustnicii care lucrau rugăciunea. Pe atunci – acum patruzeci de ani – erau mulţi care aveau viaţă înlăuntrul lor. Oameni ai virtuţii. Bătrânei plini de zile . Dintre aceştia ne alegeam duhovnicul şi pe ei îi aveam îndrumători. A lucra rugăciunea minţii înseamnă a te sili pe tine însuţi să spui continuu rugăciunea cu gura. Fără întrerupere. La început repede; să nu aibă timp mintea să nască gânduri trecătoare. Să ai atenţia concentrată numai asupra cuvintelor : ” Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă „. După mult timp se obişnuieşte mintea şi o spune de la sine. Şi te îndulceşti de ea ca şi când ai avea miere în gură. Şi doreşti să o spui mereu ( să o tot spui ). Dacă o laşi, îţi pare foarte rău. Când mintea ajunge să se obişnuiască şi să se umple – să o înveţe bine – atunci o trimite şi în inimă. Pentru că mintea ta este cea care hrăneşte sufletul. Lucrarea ei este aceea de a coborâ în inimă tot ceea ce vede sau aude, fie bun, fie rău, deoarece în inimă este centrul puterii spirituale şi trupeşti a omului, este tronul minţii. Deci, când cel care se roagă îşi păzeşte mintea să nu-şi imagineze nimic şi este atent numai la cerinţele rugăciunii, atunci respirând uşor, cu oarecare efort şi voinţă, o coboară în inimă şi o ţine înlăuntru şi spune cu ritm rugăciunea : ” Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă „. La început spune de câteva ori rugăciunea şi respiră o dată. După aceea, când mintea se obişnuieşte să stea în inimă, spune la fiecare respiraţie o dată rugăciunea : ” Doamne Iisuse Hristoase ” inspirând, şi : ” miluieşte-mă ” expirând; aceasta se face până când harul dumnezeiesc va umbri şi va lucra în suflet. După aceasta, totul este contemplaţie ( vedere duhovnicească ). Rugăciunea se spune peste tot; stând jos sau în picioare, culcat în pat sau mergând. ” Neîncetat rugaţi-vă, daţi mulţumire pentru toate ” spune Apostolul. Dacă voieşti să-L găseşti numai prin rugăciune, să nu scoţi nici o răsuflare fără rugăciune. Să fii atent numai să nu primeşti nici un fel de năluciri. Deoarece Dumnezeu este fără formă de închipuit, fără culoare. Este mai presus de orice închipuire. Nu putem să-L comparăm cu nimic. Este prezent ca o dulce şi abia perceptibilă suflare în cugetele noastre. Starea de reculegere, de pătrundere vine când te gândeşti la cât de mult L-ai supărat pe Dumnezeu. Care este atât de milostiv, atât de plin de iubire; care S-a răstignit şi toate le-a îndurat pentru noi. Toate aceste şi multe altele câte a suferit Domnul, dacă te gândeşti la El, îţi vor aduce starea de reculegere duhovnicească. Dacă vei putea să spui rugăciunea neîncetat şi cu voce, în doua-trei luni o vei deprinde. Şi te va umbri harul şi te va răcori binefăcător. Numai să poţi să o spui cu voce şi fără întrerupere. Când o va prelua mintea, atunci vei înceta să o mai spui cu gura. Şi iarăşi, dacă mintea o lasă, începe de la sine a o spune gura. Toată strădania este necesară atunci când o spui cu gura, până când se va deprinde, la început. Apoi, în toţi anii vieţii tale, o vei spune cu mintea fără osteneală.
