Pătimirea Muceniţei Iulita şi a fiului ei Chiric

Muceniţa Iulita a fost dusă înaintea ighemonului, având pe mâini pe Sfântul Chiric, prunc de trei ani. Întrebată de ighemon de nume, neam şi patrie, ea răspundea cu îndrăzneală, mărturisind numele Domnului nostru Iisus Hristos, numindu-se creştină şi zicând: "Acesta este numele şi neamul meu cel bun, iar patrie îmi este împărăţia cerească a lui Hristos". Ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să-i ia pruncul, s-o dezbrace şi să o întindă la pământ, ca să o bată fără de cruţare cu vine de bou. Pe când ostaşii băteau pe muceniţă, pruncul privea spre ea, plângând, şi se smulgea din mâinile celor ce-l ţineau, ca să se ducă la maica sa. Văzând ighemonul că pruncul este frumos, a poruncit să-l ducă la el. Deci, luându-l, l-a pus pe genunchii săi, îl mângâia ca să nu plângă, netezindu-i părul capului şi sărutându-l, îi spunea fel de fel de cuvinte dulci. Dar pruncul se ferea, trăgându-se din mâinile lui şi capul îl trăgea la o parte, ca să nu-i netezească părul şi să-l sărute cu buzele lui cele întinate. Deci, privind la maica sa, pe când ei o băteau, striga: "Sunt creştin! Lasă-mă să mă duc la mama mea!" El zgârie faţa ighemonului cu unghiile, smucindu-se cu mîinile de la el. Atunci ighemonul, umplându-se de mânie, a aruncat jos pe prunc, izbindu-l cu piciorul în coaste. Pruncul, căzând de pe treptele de piatră, s-a zdrobit şi a umplut tot locul acela de sânge. Astfel, Sfântul Chiric şi-a dat sufletul cel sfânt şi fără de prihană în mâinile lui Dumnezeu, încununându-se cu mucenicii. Iulita, maica lui, fiind cumplit bătută, pătimea ca fiind în trup străin, nesimţind ca un stâlp neînsufleţit. Ea nu striga altceva decât aceasta: "Sunt creştină şi nu voi jertfi idolilor voştri". După ce a bătut-o şi a ridicat-o de la pământ, a văzut pe iubitul ei fiu mort, zăcând în sânge. Drept aceea s-a umplut de bucurie şi a zis: "Mulţumesc Ţie, Doamne, că ai învrednicit pe fiul meu să primească cununa cea neveştejită întru slava Ta!" După aceea, ighemonul a poruncit s-o spânzure şi cu piepteni de fier să-i strujească trupul, apoi să-i stropească cu smoală topită rănile sale. Sfânta fiind muncită astfel, propovăduitorul striga: "Miluieşte-te, Iulito, pe tine singură; cruţă-ţi tinereţile tale şi închină-te zeilor, ca să te izbăveşti din munci, şi să nu pieri cu moarte cumplită ca şi fiul tău". Dar muceniţa răspundea: "Nu mă voi închina idolilor celor surzi şi muţi, ci mă voi închina Domnului meu Iisus Hristos, Unul născut, Fiul lui Dumnezeu, prin Care toate le-a făcut Tatăl. Eu mă sârguiesc ca să ajung pe fiul meu, ca împreună cu el să mă învrednicesc împărăţiei cereşti".Văzând ighemonul răbdarea şi puterea cea nebiruită de suflet a muceniţei, a condamnat-o la tăiere cu sabia. Luând-o, slujitorii au dus-o afară din cetate la locul cel de moarte, unde se ucideau cei osândiţi. Sfânta, bucurându-se, mergea ca la o nuntă. Ajungând la locul acela, a cerut puţin timp pentru rugăciune. Deci, plecându-şi genunchii, s-a rugat, zicând: "Mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, că ai chemat pe fiul meu mai înainte de mine, învrednicindu-l a pătimi pentru numele Tău cel sfânt şi înfricoşat, şi i-ai dat lui, în locul acestei vieţi deşarte, viaţa cea veşnică! Primeşte-mă şi pe mine, nevrednica roaba Ta, şi mă învredniceşte să dobândesc darul înaintea Ta, ca să fiu numărată cu fecioarele cele înţelepte care au intrat în cămara Ta cea neîntinată, ca să Te binecuvinteze sufletul meu pe Tine, pe Tatăl Tău cel fără de început şi pe Duhul Sfânt, Cel împreună de o fiinţă în veci. Amin".