Parohia Malu
Rețea

Cuviosul Veniamin de la Vorona

Omul, când reintră în starea paradisiacă, atunci nu-l mai mănâncă nici lupul, nici ursul, nici leul. Avem o întreagă literatură de paterice cu sfinți care au ajuns la această armonie cu fiarele sălbatice și cu toată creația lui Dumnezeu”, spune părintele Luca, starețul Mănăstirii Bistrița. Și iată un exemplu, atât de aproape de noi, istorisit de sfinția sa: În secolul XX viețuia încă în pădurile din împrejurimile Voronei, în chilia sa pustnicească, un sihastru. Numele său era Veniamin și este amintit și de Părintele Ioanichie Bălan în Patericul românesc. Acest călugăr se retrăsese în pustie și venea periodic la spovedit la starețul său de la Vorona. La ultima sa spovedanie a ajuns seara și a rămas în convorbiri duhovnicești cu starețul său mai mult, până după miezul nopții. Când a terminat spovedania, starețul i-a zis: „Părinte Veniamin, rămâi în mănăstire, că uite, e noapte adâncă și în toate pădurile acestea mișună fiare sălbatice, după cum știi”. Dar el a insistat: „Binecuvintează, Părinte Stareț, să mă duc la chilia mea, că iată, fiarele sunt la poartă și mă așteaptă”. La poartă, lângă un stejar, era o haită de lupi care îl adusese și care-l aștepta. Lupii, însoțindu-l, mergeau o parte în față, o parte în urma sa, o parte în dreapta și o parte în stânga sa. Așa l-au adus lupii pe sfânt la vale și așa așteptau ca să-l ducă înapoi la chilie. Și într-adevăr, starețul a ieșit până la poartă și i-a văzut ca pe o mulțime de lumânări – știți cum sunt ochii lupilor noaptea – că era beznă. Dar s-a dus pustnicul la chilie și nu s-au mai întâlnit. A îngăduit Dumnezeu să-i descopere starețului în ultimele clipe ale vieții Sfântului Veniamin că el întotdeauna așa venise. N-a fost descoperit și bineînțeles, nici el n-a vrut să se descopere, dar a îngăduit atunci, știind foarte bine că pleacă la Domnul.