În mănăstirile moldovene, ridicate de domni români iubitori de ţară şi de frumos, dar şi în schiturile din Carpaţii răsăriteni, ridicate din evlavia şi dorul spre desăvârşire al unor călugări, au trăit, în curgerea veacurilor, numeroşi călugări cu viaţă îmbunătăţită, pe care evlavia populară i-a trecut, curând după moarte în rândul sfinţilor. Avem, însă, prea puţine ştiri scrise despre nevoinţele lor duhovniceşti, ca şi despre faptele minunate pe care le-au săvârşit în timpul vieţii, precum şi în legătură cu cinstitele lor moaşte.Un teolog ucrainean, Zaharia Kopistenski, ieromonah din Kiev, în cartea lui Palinodia, alcătuită prin anii 1621-1622 (publicată abia în 1878), înşiră şi câţiva sfinţi moldoveni: „La Rădăuţi, în episcopie, sfântul Leontie, făcătorul de minuni, zace cu trupul întreg; la Voroneţ, în mănăstire, Daniil sfântul, făcător de minuni; la Moldoviţa, în mănăstire,sfântul Vasile, făcătorul de minuni şi alţii, nu puţini”. Despre Sfântul Leontie de la Rădăuţi avem doar această ştire, pe care ne-o oferă cartea Palinodia. A trăit în veacul al XV-lea şi a făcut parte din obştea călugărilor rădăuţeni, sub numele de Lavrentie ieromonahul. Poate să fi fost chiar stareţ al mănăstirii cu hramul Sfântul Nicolae, care a devenit apoi catedrală episcopală şi gropniţă a primilor domni moldoveni. A fost unul din călugării îmbunătăţiţi de aici şi preţuiţi de credincioşii din împrejurimi pentru evlavia lor, dar mai cu seamă pentru rugăciunile lor, care aveau darul vindecării de boli şi neputinţe. Pentru aceasta era socotit ca un adevărat „sfânt” încă din timpul vieţii. După părerea unor istorici, ar fi ajuns chiar episcop la Rădăuţi, în timpul domniei lui Alexandru Vodă cel Bun, dar spre bătrâneţe s-a retras din scaunul vlădicesc. Înainte de moarte, a îmbrăcat marea schimă monahală sub numele de Leontie. După moarte, trupul său a rămas neputrezit, încă un semn al sfinţeniei, venit din partea lui Dumnezeu. Presupunem că şi la mormântul lui vor fi avut loc vindecări minunate, de vreme ce Zaharia Kopistenski scria despre el că era „făcător de minuni”. Pe vremuri, strada de azi Bogdan Vodă din Rădăuţi,unde se află şi ctitoria domnitorului, se numea „Drumul sfântului”. Probabil i s-a zis aşa pentru că pe acest drum veneau şi se închinau credicioşii în faţa cinstitelor sale moaste. După tradiţia locală, ziua lui de prăznuire era la 1 iulie, când se făceau mari pelerinaje la moaştele sale. Tot atunci, după săvârşirea Sfintei Liturghii, se oferea o masă comună în curtea mănăstirii, pentru pelerini, săraci şi orfani, încât această zi de pomenire era cunoscută în popor sub numele de „praznicul sfântului”. Ele au mângâiat şi întărit în dreapta credinţă de-a lungul veacurilor pe mulţi credincioşi moldoveni, ca şi moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Dar cinstitele sale moaşte au fost pângărite şi risipite prin anul 1639 de o ceată de răufăcători veniţi din afara hotarelor, când a fost prădat întregul oraă Rădăuţi. Peste doi ani, Dumnezeu a binecuvântat însă Ţara Moldovei cu alte moaşte, şi anume ale Cuvioasei Parascheva, primite de domnitorul Vasile Lupu de la Patriarhia din Constantinopol.În şedinţa sinodală din 20 iunie 1992 s-a hotărât canonizarea sa oficială, ceea ce s-a şi făcut, în ziua urmatoare în biserica Sfântul Spiridon Nou din Bucureşti. Prăznuirea – în fiecare an la 1 iulie. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu
